Vederea stereoscopica

Vederea sterescopica sau vederea in relief este vederea adancimii, inaltimii si latimii obiectelor ca rezultat al vederii binoculare.

La nivelul creierului se receptioneaza doua imagini distincte de la cei doi ochi, pe care acesta le fuzioneaza intr-o singura imagine tridimensionala.

Vederea stereoscopica s-a dezvotat ca rezultat al evolutiei speciei si a fost importanta pentru supravietuirea ei. Cu ajutorul ei noi putem vedea unde se afla obiectele in spatiu fata de noi si mai ales cum se misca acestea.

Deoarece ochii sunt pozitionati in pozitii diferite laterale ale capului, imaginea binoculara se realizeaza prin suprapunerea celor doua imagini furnizate de acestia la nivelul cortexului cerebral. Imaginea obtinuta este o imagine tridimensionala si stereo.

Desi vederea in spatiu poate exista si cu ajutorul informatiilor provenite de la un singur ochi, datorita diferentelor dintre pozitia unui obiect si a paralexei de miscare (diferenta dintrre pozitia unui obiect in momente diferite), aceasta nu este atat de clara ca cea realizata cu ambii ochi.

Procesul prin care oamenii ajung la performanta de a percepe corect spatialitatea este foarte complex si incepe in primii ani ai existentei noastre, cea mai importanta perioada fiind cea precoce, sub varsta de 1 an.

Orice factor care tulbura aceasta dezvoltare: lipsa de aliniere a ochilor, necorectarea viciilor de refractie mari (dioptrii mari) cu ochelari, instalarea unui ochi lenes prin nefolosirea unui ochi poate compromite definitiv obtinerea unei vederi stereoscopice normale.

Nu trebuie ignorant nici factorul timp. Cu cat este mai indelungata perioada de dezechilibru, cu atat mai exista mai putine sanse.

Orbirea stereoscopică reprezintă incapacitatea de a vedea imagini tridimensionale folosind vederea stereo, ceea ce rezultă în inabilitatea de a percepe adâncimea stereoscopică.

Persoanele care au doar un ochi, au întotdeauna această problemă; problema apare şi în cazul în care cei doi ochi nu funcţionează corect împreună.

Percepţia spaţiului (adâncimii)

Aceasta este abilitatea vizuală de a percepe lumea inconjurătoare în trei dimensiuni. Percepţia adâncimii permite măsurarea corectă a distanţei faţă de un obiect.

Percepţia spaţiului, înainte de toate, se bazează pe vederea binoculară, însă foloseşte şi multe alte semne monoculare, ce formează percepţia finală. Există semne monoculare (valabile de la percepţiile unui singur ochi), care sunt importante pentru o persoana cu un singur ochi sănătos, precum şi semne mult mai complexe deduse, care necesită ca ambii ochi să poată percepe imagini stereo.

Semne monoculare: paralaxa mişcării, adâncimea mişcării, vederea colorată, mărimea relativă fata de alte obiecte, ceaţa la distanţă, adâncimea la focalizare,  textura imaginii.

Semnele binoculare şi oculomotoare: Stereopsia sau diferenţa retinală,  acomodarea si convergenţa.

Semnele deduse: Deoarece există stereopsia binoculară, aceasta permite creierului să deducă şi să perceapă o anumită adâncime suplimentară sub forma unei construcţii mentale. Închizând un ochi, această construcţie stereo se întrerupe.

Printre afectiunile si erorile de refractie care pot afecta vederea spatiului se numara: ambliopia, strabismul, miopia, daltonismul. Stereopsia se masoara atat la aproape cat si la distanta la pacientii cu afectiuni de motilitate oculara si strabism.

Bookmark the permalink.

Comments are closed.